Șoc cu Boanchis

Ediţia curentă

Click pentru a schimba ediţia

Mulţi ani, 10-12, am scris despre blaturile din fotbal de pe margine, din birou, din umoare de chibiţ care degeaba vede, că nu înţelege nimic. Un preşedinte de club destupat la cap — specie rară — mi-a luat căciula (una dintre ele, că ziaristul are mai multe) de pe ochi. Minunaţi-vă! „Prin ’93-’94, erau 8-9 echipe care aveau reciprocităţi. Nici nu începea campionatul, că adversarii noştri strînseseră 24 de puncte! Iar noi, zero! Nu ne rămînea nicio şansă. Singura variantă ca să concurăm cu ăştia era să ne murdărim şi noi. Înaintea unei partide disputate
într-un mare oraş industrial, m-au sunat doi fotbalişti ai formaţiei cu care urma să jucăm în etapa următoare. «Dom’le, noi vrei să trîntim meciul. Te costă atît!». Nu mi-am dat seama că-i o capcană. M-am întîlnit cu ei într-o staţiune aflată la vreo 30 de km de reşedinţa de judeţ şi le-am dat banii. La vreo oră după tranzacţie, a venit la mine preşedintele advers, însoţit de o uniformă. Băieţii mă fotografiaseră, aveau dovezi, aveau tot. M-au atacat direct: «dacă nu te predai duminică, te legăm!». Cu puţin înainte să iasă echipa pe teren, am fost în vestiar şi le-am spus băieţilor: «uitaţi ce s-a întîmplat! Dacă nu-i lăsăm să ne bată, mă arestează. Eu ies şi vă gîndiţi voi ce e de făcut!». Am revenit după 5 minute, iar fotbaliştii mi-au zis: «ne pare rău, presidente, dar jucăm pe bune!». Şi-au închipuit, probabil, că încercam să trîntesc meciul pe cont propriu, că am luat materialul şi nu vreau să-l împart cu ei. În situaţii din astea n-are rost să insişti. M-am bazat pe fotbal. Mi-am spus «hai, că poate pierdem!». Mă rugam să pierdem. La pauză, 1-0 pentru noi. În deplasare! Am urmărit repriza de pe tunelul dinspre cabine. Preşedintele lor, care avea dovezile, mi-a reproşat «bă, te joci cu jocul!». Tocmai atunci trecea pe lîngă mine unul dintre jucătorii noştri, cel mai şmecherit dintre toţi. I-am făcut cu ochiul, de faţă cu adversarul, iar el a îngăimat «se rezolvă, şefu’!». L-am abordat cu tupeu pe omologul meu, drăguţul care mă pozase. «Vezi, mă? Acum mă duc în vestiar, să vorbesc cu ei!». Pe naiba! M-am dus la wc. În minutul 60, 2-0 pentru noi! Mi-am zis «gata, s-a terminat cu mine!» şi m-am tirat, pe şest. Am făcut adevărate exhibiţii ca să ies din stadion. Tremuram tot şi auzeam paşi în spate. Nu era nimeni, mi se părea, aveam halucinaţii. M-am apucat să caut un taxi, din mers. Mă îndepărtam de stadion, uşor, uşor. Normal că n-am găsit, aşa se întîmplă cînd e să ai ghinion. Am străbătut vreo 3 km, am traversat un pod lung peste un rîu şi am văzut un taxi în curtea unei case. Şoferul mînca de prînz. I-am promis că-l cinstesc bine de tot, dacă mă scoate din oraş, din judeţ. Ascultam meciul la radio. S-a terminat 2-0 pentru noi. Eram disperat. Am intrat într-un cazino, din următorul oraş. Vroiam să joc, pentru prima dată în viaţă. Şi acolo mi s-a părut că sînt urmărit. Am confundat un badigard cu un oficial al echipei adverse. Am fugit din cazino”.
Preţ de cîteva secunde, confesivul preşedinte a tăcut. Eu, curios. „Şi, şi, şi, şi te-au arestat?”. „Nu, aveau şi ei destule bube, nu le trebuia scandal. Cu pozele alea încercaseră să mă intimideze”.

Sa ne reamintim de "democratia originala"