Editorial

Ediţia curentă

Click pentru a schimba ediţia

Sufletul omenesc se caută şi se regăseşte pe sine în cel mai înalt grad în iubirea altuia! “A fi iubit” de altul se iveşte în fiinţa noastră ca o rădăcină a tuturor aşteptărilor. Şi nu ne interesează atît iubirea oricui sau iubirea tuturor, cît iubirea unui om anume. Cea mai frumoasă, dar şi mai împovărătoare dintre iubiri, cea mai maiestuoasă şi mai cuprinzătoare dintre toate, cea mai pasională, mai traumatizantă şi mai devastatoare dintre toate este iubirea pentru o fiinţă de sex opus. Dragostea pentru o fiinţă de sex opus se poate aprinde mistuitor, iar stingerea ei încearcă sufletul într-un fel absolut, unic şi teribil de dureros. Cele mai adînci răni emoţionale ale fiinţelor se nasc în primele relaţii de iubire ratate. Iubirea rănită rămîne rănită în inconştient, rămîne sub forma “traumei emoţionale”, niciodată vizibilă cu ochiul liber, dar mai puternică şi mai gravă decît rănile ce se pot vedea pe trup. Eşecul în dragoste la vîrsta copilăriei sau a adolescenţei perpetuează într-un fel aşteptarea fiinţei de a fi iubită, o măreşte, o disimulează, creînd astfel un gol din ce în ce mai aprig în interior. Proiecţia “eu nu sînt iubit/iubită” şi gîndurile triste, furioase, pătimaşe, absurde, abstracte sau perfect logice şi clare, dar încărcate de durere întăresc aşteptarea de a fi iubit şi atrag exact acele fiinţe care răspund ascunsei şi neînţelesei aşteptări lăuntrice. Ne trezim atraşi tot în relaţii în care iubirea ne scapă printre degete. Ne trezim atraşi de oameni cărora le este imposibil să ne iubească. De oameni prinşi în alte relaţii. De oameni care nu ne pot iubi. Dar, cu siguranţă, toţi aceştia ne pot arăta că-n noi există, deja, o imagine traumatizantă a iubirii pierdute. Eşecul de odinioară ne conduce către alt şi alt eşec în dragoste pînă ce vom înţelege că avem ceva de vindecat. Cei ce nu ne iubesc azi ne amintesc doar că undeva, în trecutul nostru, ne-am simţit răniţi, dar nu ne-am tratat rana. Am ascuns-o acolo, în adîncuri, şi ea continuă să ne atragă către oameni care ne arată din nou şi din nou ce durere purtăm, încă, în noi. Tiparul sau programul mental sau trauma emoţională ce s-a născut cîndva în noi apare pînă cînd înţelegem că iubirea pe care-o aşteptăm de la altul nu poate veni fără să aşteptăm chiar iubirea. Suferinţa emoţională înregistrată, deja, în inconştient atrage suferinţa emoţională în alte relaţii, pînă ce vom înţelege că suferinţa nu vine din relaţie, ci din noi înşine. Noi am gîndit: “Sufăr, sînt abandonat/ă; nimeni nu mă iubeşte; sînt nefericit/ă” etc. Noi am creat acest film, acest straniu scenariu al suferinţei şi de aceea atragem relaţii în care suferim din nou. Doar în clipa în care ne vom apropia de aşteptările noastre cu ochii înţelepciunii şi vom gîndi că dragostea este frumoasă, prezentă, puternică şi noi o merităm, începe vindecarea în sufletul nostru. Dragostea vine întotdeauna la cel ce aşteaptă dragostea, cum suferinţa vine la acela ce aşteaptă suferinţa şi dacă o face inconştient. “A aştepta” înseamnă aici mai mult decît a gîndi “vreau să iubesc şi să fiu iubit”. Aşteptarea dragostei presupune încredere, speranţă, credinţă, o schimbare structurală în minte şi-n convingeri. Partenerul cel mai bun pentru noi este întotdeauna acela deja prezent în viaţa noastră sau cel absent. Relaţia dificilă cu el/lipsa unei relaţii sugerează automat o reevaluare a percepţiei pe care am avut-o cîndva despre iubire şi o căutare sănătoasă în relaţiile emoţionale ale trecutului. Rănile din dragoste rămîn înregistrate în adîncul fiinţei şi, adesea, nerecunoscute! Dar viaţa ni le arată chiar acum şi ne spune “vindecă-te”!

Naţional

Sa ne reamintim de "democratia originala"