Rubrica lui Julius

Ediţia curentă

Click pentru a schimba ediţia

Eu fug cu toporul după cocoş, tataie cu parul după mine.
- Mă, lasă cocoşul!, ţipă tataie, fluturînd parul deasupra capului.
Eu:
- Îl omor!
Cocoşul o zbugheşte pe după fîntînă, eu sar peste nişte tufe de mărar şi-i tai calea, să nu intre sub lemne. Ticălosul de cocoş îşi schimbă fulgerător direcţia şi încearcă să ajungă în vie. Dacă ajunge în vie, nu-l mai prind. Alerg spre vie cît mă ţin picioarele, cocoşul simte că nu sînt în spatele lui şi virează la stînga.
- Lasă cocoşul!, urlă tataie, şi aleargă gîfîind după mine. Uuu, nebunuleee!
N-am nici cea mai mică intenţie să-l las pe cocoş să-mi scape. Ocolesc hambarul după el şi aştept să-l încolţesc undeva, ca să-i pot crăpa capul cu toporul. Mamaie se frămîntă pe prispă:
- Iuli, lasă toporul, n-auzi?! Gicăăă! Lasă parul, Gicăăă!
Eu fug după cocoş, tataie după mine, mamaie după tataie. Cocoşul e cel mai sprinten dintre noi – e drept, e şi singurul pe care-l aleargă cineva cu toporul. Trecem prin grădiniţa de flori, ocolim din nou fîntîna şi virăm stînga, pe după hambar. Şi iar prin faţa casei, grădiniţa de flori, fîntînă, hambar…
Simt că mă lasă puterile, dar nici cocoşul nu mai are vigoarea de dinainte, a slăbit vizibil ritmul. Doar tataie ţipă cu aceeaşi vioiciune să las cocoşul.
În fine, cocoşul face prima greşeală: n-o mai ia spre fîntînă, ci spre poartă, şi se aruncă singur în capcană. E prins între poartă şi gardul dinspre fîntînă şi nu mai are forţa să încerce să scape: se prăbuşeşte gîfîind pe iarbă. Sînt doar la cîţiva paşi de el, dar picioarele mă lasă de tot. Ridic toporul, dar nu-l mai pot arunca; greutatea lui mă trage în jos şi cad ca o mămăligă peste topor. Tataie aterizează şi el peste mine. Mamaie scoate un ţipăt de groază:
- Toporul! Iuli, ai păţit ceva?
Scot toporul de sub mine şi-l dau deoparte. N-am nimic. Cocoşul zace cu faţa în sus, privind norii care trec pe deasupra ogrăzii.
- Ai omorît cocoşul!, zice tataie.
Din păcate, nu l-am omorît. Ne tragem toţi sufletul.
- Ce-ai avut, mă, cu cocoşul?, întreabă tataie, cînd îi revine suflul.
- Mi-a sărit în cap. Fără să-i fac nimic.
- E, alta acuma. Fără să-i faci nimic.
- Da, bre. A făcut-o intenţionat!
Mamaie începe să rîdă.
- Auzi, lovi-l-ar boala de cocoş, a făcut-o intenţionat.
Tataie ia cocoşul şi-l aruncă peste gardul coteţului. E mai mult mort decît viu. Mamaie şi tataie intră în casă, iar eu mă ridic de pe jos şi pornesc spre fosta cuşcă a cîinelui, să văd dacă pisica mai dă semne de viaţă. Am închis-o acolo acum două zile. Mamaie crede c-a fugit şi că a călcat-o cursa de Buzău.

PS: Începînd de astăzi, mă puteţi găsi şi pe www.dailycotcodac.ro Un site scris în mare parte de mine (deci, de un umor îndoielnic), unde vă puteţi întîlni zilnic şi cu alţi cititori imaginari de-ai mei.

Sa ne reamintim de "democratia originala"