Rubrica lui Julius

Ediţia curentă

Click pentru a schimba ediţia

Cînd eram eu mic, exista un singur tip de robinete: alea cu obertainer. Se stricau des, moment în care începeau să vuiască oribil, dar puteau fi reparate de oricine (mă rog, oricine afară de un inginer de instalaţii, care v-ar fi spus că el nu e instalator, să se priceapă la partea practică). De asemenea, pentru un copil, să poată folosi cuvîntul “obertainer” era maxima realizare lingvistică, cam cum ar fi azi să ştie ce înseamnă “serendipitate” (mă rog, nu spun acum că n-ar lua bătaie de la ceilalţi puşti dacă s-ar lăuda prea mult cu asta) sau de la ce vin iniţialele “BDSM” (de fapt, eu nu ştiu precis de la ce vin, dar copiii de la mine de la bloc s-ar putea să ştie).
Epoca robinetelor cu obertainer s-a încheiat însă în acelaşi timp cu era geamurilor cu purfix şi a casetelor video (sînt convins că dacă mai supravieţuiau, şi azi s-ar fi făcut filme de calitate ca “American Ninja”, ca să intre două pe o casetă, nu orori gen “Pacientul englez” sau “Avatar”). În locul lor au apărut bateriile cu bilă, pe care nici inginerii de la NASA nu le mai puteau repara – partea bună era că nu vuiau, deci le puteai lăsa stricate măcar pînă la primul scandal cu nevasta. În ultimii ani, însă, au apărut mai întîi în baruri, apoi şi prin casele oamenilor, robinete-capcană.
Robinetul-capcană nu arată ca un robinet. Prima dată cînd îl vezi te gîndeşti că omul în baia căruia te găseşti şi-a montat pe chiuvetă un aparat fie de teleportare, fie de tortură (evident, nu întrebi, că doar nu eşti prima generaţie încălţată; las’ că te descurci tu, că n-ai făcut degeaba atîta şcoală). Primul pas e să cauţi senzorul infraroşu. După cum îi spune şi numele, e o chestie de culoare neagră, plasată de obicei în cel mai ascuns loc al robinetului-capcană. După ce dai de vreo două ori cu capul de chiuvetă şi de rama de jos a oglinzii, e imposibil să nu-l găseşti. Începi să fluturi mîna în dreptul lui. Nu se întîmplă nimic. Te scarpini în cap, moment în care sigur te vei atinge de unul din locurile în care te-ai lovit mai devreme şi vei urla de durere. Suferinţa are însă şi avantajul că îţi ascute simţurile şi descoperi ce ai greşit: trebuia întîi să porneşti robinetul de la maneta laterală pe care abia acum ai observat-o.
Buun. Tragi maneta pînă la capăt, fluturi iar mîna în dreptul senzorului, dai şi cu articulaţiile degetelor de rama oglinzii. Din nou, nimic – bine, afară de un pic de durere. Tu eşti de vină, n-ai examinat atent aparatul: mai avea o manetă şi-n spate, de la care pornea efectiv. Aia de care ai tras tu era doar maneta care regla temperatura apei şi de care trebuia să tragi ulterior – practic, ceva simplu, ca jocul acceleraţie-ambreiaj. Acum, în fine, ai priceput. Îţi repeţi în gînd de cîteva ori ordinea operaţiilor şi te arunci. Întîi, maneta de pornire; apoi, aia de reglare a temperaturii; în fine, senzorul infraroşu. Apa ţîşneşte vioaie în toate direcţiile, stropind întreaga încăpere. Cum cine e de vină? Tu eşti de vină, că n-ai văzut rotiţa care reglează jetul de apă – era pusă pe poziţia “împroşcat”, normal. Oricum nu mai contează, acum nu mai ai nevoie de robinet, te poţi şterge şi pe prosoape, sînt suficient de îmbibate cu apă.
Ieşi, nu neapărat pentru că ai fi curat pe mîini, ci fiindcă umiditatea din încăpere a devenit sufocantă. Res­tul lumii îţi aruncă priviri dezaprobatoare, pe care poţi la fel de bine să le pui pe seama timpului exagerat de lung petrecut în baie, petelor umede de pe haine sau bălţii care se prelinge pe sub uşă. Singură, gazda te priveşte cu compasiune: “De ce n-ai zis că vroiai să te speli pe mîini, că mergeam în curte, la pompă? Eu numai acolo mă spăl de cînd mi-am schimbat instalaţiile în baie”.

Sa ne reamintim de "democratia originala"