Rubrica lui Julius

Ediţia curentă

Click pentru a schimba ediţia

Dacă v-aţi uitat la serialele de comedie americane – sitcomuri, pe scurt (o abreviere ce-mi aminteşte de “aprozar” şi “gostat”) – aţi observat că sînt mai bune decît textele mele, de exemplu, fiindcă măcar au bunul simţ să-ţi indice unde e cazul să rîzi.
“Laugh track” – “rîsetele înregistrate” – au fost inventate de americani în anii ’50. Recunosc că-s invidios că aşa ceva nu există şi pentru textele scrise – mi-ar uşura foarte mult munca dacă, în locul puţinelor poante pe care le fac şi aşa, v-aş indica doar unde trebuie să fiţi amuzaţi, eventual şi cît de tare. De la un zîmbet amuzat pînă la tăvălitul pe jos de rîs, totul s-ar rezolva cu nişte paranteze de genul (poantă tare), (poantă pe care am mai făcut-o, dar încă mai merge să rîdeţi la ea de vreo 2-3 ori) sau (poantă slăbuţă, dar înţelegeţi unde am vrut să bat, nu?).
Dacă vă uitaţi însă la mai mult de un episod de sitcom (bine, asta ar însemna să nu aveţi deloc simţul umorului; pe de altă parte, dacă citiţi regulat această rubrică, poate ar fi cazul să nu vă mai minţiţi singuri), o să constataţi că rîsetele înregistrate sînt practic aceleaşi. Indiferent că serialul e din anii ’50, de la începuturile televiziunii sau ceva proaspăt de pe DC++, veţi recunoaşte aceleaşi personaje pe banda cu rîsete din studio. Există un tip care rîde de parcă ar tuşi şi ţi-e teamă că o să-şi dea duhul în mijlocul episodului; unul care hăhăie tare, inclusiv în momentele în care nu e nimic de hăhăit; o femeie cu rîs strident şi agasant, care-i face pe toţi ceilalţi să se simtă uşor jenaţi că se uită la acelaşi serial cu ea; vreo doi rîzători de profesie, care rîd la fel de mult şi de mecanic la fiecare glumă şi-i antrenează şi pe toţi ceilalţi; unul care nu prinde poantele şi rîde timid din cînd în cînd, apoi se opreşte, văzînd că-i singur. Există în banda cu rîsete a fiecărui sitcom mocofanul de treabă, care hăhăie zgomotos la glumele care i se par cazone şi se opreşte brusc, lăsîndu-ne să bănuim că i-a explicat cineva care era cu adevărat poanta. Există întotdeauna şi un individ amabil ce se străduieşte să rîdă la orice prostie, gîndindu-se că totuşi nişte oameni au muncit chiar şi pentru aia. Iar cei mai mulţi sînt tipi care pur şi simplu rîd fiindcă ştiu că urmăresc un sitcom, aşa încît orice s-ar întîmpla acolo nu are cum să fie altfel decît foarte comic.
Trist însă e faptul că aceşti oameni par a fi chiar aceiaşi, înregistraţi în anii ’50 şi apoi folosiţi încontinuu pînă în zilele noastre, chiar dacă la începutul fiecărui episod scrie că a fost înregistrat în direct cu public. Şi adevărul e că, atunci cînd stau şi mă gîndesc un pic, îmi dau seama că, dacă ar folosi un public real din zilele noastre fie şi numai la înregistrarea episodului-pilot al unui sitcom, în loc de rîsete s-ar auzi comentarii ca “poanta asta am mai citit-o pe net”, “mă aşteptam la mai mult”, “George şi Newman sînt haioşi, restul sînt de umplutură” şi, mai ales, “slab, primele episoade au fost mult mai bune”.

Sa ne reamintim de "democratia originala"